Cuviosul Xenofont, soţia sa Maria şi fiii lor, Arcadie şi Ioan (V-VI). 8 februarie

Viața pe scurt a Sfântului Xenofont, a soţiei sale Maria şi a fiilor lor Arcadie şi Ioan.

Cuviosul Xenofont era din Constantinopol, om bogat pe dinafară, iar pe dinăuntru plin de cucernicie. Deci, şi-a trimis pe cei doi fii ai săi la Beirut în Fenicia, pentru deprinderea de bune obiceiuri şi pentru învăţătura de carte. Dar aflând că s-a nimicit corabia în care călătoreau fiii săi, a purces cu soţia să-i caute. Şi i-a găsit la Ierusalim, îmbrăcaţi în haine monahiceşti. Atunci s-a călugărit şi el cu soţia lui; şi atât au sporit în fapte bune încât s-au învrednicit a face şi minuni. Fiind plăcuţi până la sfârşit lui Dumnezeu, s-au mutat în locaşurile cereşti.

***

Acest preacuvios Xenofont era din Constantinopol, mare dregator al imparatiei si bogat in averile cele din afara. Dar era si mai bogat in avutiile cele dinlauntru, adica, in dreapta credinta si in milostenie la saraci. Sotia lui, Maria, ii urma intru toate, cautand sa placa lui Dumnezeu. Si aveau doi fii, Ioan si Arcadie. Voind ei ca fii lor sa le fie mostenitori, nu numai ai averilor, ci si ai vietii lor intelepte si placute lui Dumnezeu, au trimis la scoli pe amandoi feciorii, la cetatea Berit, din Fenicia, cetate vestita, in acea vreme, pentru invatatura bunelor deprinderi si pentru inalta ei scoala de intelepciune elineasca.
Si, plutind cei doi fii spre Fenicia, s-a starnit deodata o groaznica furtuna pe mare si s-a sfaramat corabia cu dansii, incat nu se putea sti de a mai scapat cineva cu viata. Deci, de aceasta instiintandu-se, au purces si Xenofont, cu sotia sa, si s-au dus, ca sa-si caute feciorii. Si mult s-au minunat indureratii parinti, afland, dupa indelungata cautare, printre calugarii din Ierusalim, pe cei doi feciori ai lor. Ca, drept multumita pentru dumnezeiasca lor izbavire din valuri, cei doi feciori intrasera in manastire si se facusera calugari.
Si multe lacrimi de bucurie au picurat, din ochii tuturor celor patru, parinti si feciori, din aceasta neasteptata regasire.
Deci, mult fericindu-si feciorii, s-au facut monahi si Xenofont si sotia sa Maria si, mergand fiecare la manastirea sa, atata au sporit in bunatatile sufletului, si ei si fiii lor, incat s-au invrednicit ca si lucruri minunate a lucrat Dumnezeu printr-insii. Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi ! Amin.

Viața pe lung a Sfântului Xenofont, a soţiei sale Maria şi a fiilor lor Arcadie şi Ioan.

  Sfîntul Xenofont era unul din cei mai de frunte boieri ai Constantinopolului, bogat cu averile cele din afară, dar mai bogat cu cele dinăuntru, adică cu credinţa, binecuvîntarea şi cu paza cea osîrdnică a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, slăvit pentru dregătoria şi neamul său bun, dar mai slăvit pentru obiceiurile şi pentru lucrurile cele bune; pentru că, pe cît era de înalt cu slava, pe atît era de smerit cu mintea, neînălţîndu-se cu inima, neîndoindu-se pentru vremelnica slavă a lumii acesteia, ci îşi ascundea lui comoară în cer, trimiţînd acolo înainte bogăţiile sale, prin mîinile săracilor.

    Apoi avea ca soţie pe Maria, următoare a tuturor faptelor lui celor bune, şi în toate de un obicei cu dînsul, cu care vieţuind Xenofont cu cinste, plăcea lui Dumnezeu, umblînd în toate poruncile şi îndreptările Domnului, fără de prihană. Cu ea a născut doi fii, pe Ioan şi pe Arcadie. Şi i-au crescut în învăţături bune, nu numai în înţelegerea cărţii, ci şi în frica lui Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, învăţîndu-i la toată fapta bună; pentru că doreau, ca nu numai averilor lor să-i aibă moştenitori, ci mai ales să fie următori vieţii lor celei plăcute lui Dumnezeu. Apoi, i-au trimis în Berit, cetatea Feniciei, ca să înveţe elineasca înţelepciune, căci în aceea vreme era acolo o vestită învăţătură.

    Deci, acolo petrecînd la învăţătură cîtăva vreme, s-a întîmplat că s-a îmbolnăvit Xenofont foarte rău, şi aştepta să moară. Iar Maria nenădăjduind ca el să fie mai mult între cei vii, a trimis în Berit la fiii săi, scriindu-le despre boala cea grea a tatălui lor şi poruncindu-le ca degrabă să vină acasă pînă ce tatăl lor nu se duce din cele de aici, şi astfel să se învrednicească de părinteasca binecuvîntare cea de pe urmă şi să fie şi ei la îngropare. Ei, silindu-se, au venit degrabă, şi văzîndu-i tatăl lor, s-a veselit şi i s-a uşurat boala de bucurie. Apoi, poruncindu-le ca să şadă lîngă patul său, a început a-i învăţa, zicîndu-le: „Eu, fiii mei, precum mi se pare, mă apropii de sfîrşitul vieţii mele, iar voi, dacă mă iubiţi pe mine, tatăl vostru, să faceţi cele ce vă învăţ: întîi să vă temeţi de Dumnezeu şi viaţa voastră s-o îndreptaţi după ale Sale sfinte porunci. Căci cele ce vă grăiesc vouă acum, nu din deşartă slavă vă grăiesc, ci ca să vă îndemn la fapta bună; pentru că de veţi avea viaţa mea ca pildă, socotesc că nu vă va fi de trebuinţă alt învăţător; căci învăţătura cea din casă prin cuvinte şi închipuită prin fapte mai folositoare este decît învăţătura cea din afară.

    Deci, ştiţi cum am vieţuit pînă acum, în toată cucernicia şi dreptatea inimii mele, cum de toţi am fost cinstit şi iubit, nu pentru dregătoria cea mare, ci pentru blîndeţile şi bunele obiceiuri; pentru că pe nimeni n-am năpăstuit cu ceva, nici am ocărît pe cineva, nici am clevetit, nici am urît, nici m-am mîniat în zadar, nici am vrăjmăşit pe cineva, ci pe toţi i-am iubit, cu toţi am vieţuit în pace, nu am părăsit bisericile lui Dumnezeu seara şi dimineaţa; n-am defăimat pe sărac, nici pe străin, nici pe mîhnit, ci pe fiecare cu cuvîntul şi cu lucrul l-am mîngîiat, pe cei ce sînt în temniţă i-am cercetat totdeauna; apoi pe mulţi robiţi am răscumpărat şi liberi i-am lăsat, şi precum am pus pază gurii mele ca să nu grăiesc ceva rău şi viclean, aşa şi ochilor mei le-am pus aşezămînt ca să nu caute la frumuseţe străină, nici să o poftească pe dînsa.

    Păzindu-mă pe mine Dumnezeu, n-am cunoscut altă femeie, afară de maica voastră; dar şi cu dînsa numai atîta am fost împreună pînă ce v-am născut pe voi, iar după naştere, ne-am sfătuit ca să ne deosebim şi ne-am păzit pînă acum în curăţia trupească pentru Domnul.

    Deci, urmaţi, o! fiilor, vieţii părinţilor, urmaţi credinţei, răbdării şi blîndeţilor noastre şi aşa vieţuiţi, ca să placeţi lui Dumnezeu, căci vă va învrednici pe voi Dumnezeu să trăiţi mulţi ani. La săraci să dăruiţi milostenie, pe văduve şi pe sărmani să-i ajutaţi, pe bolnavi şi pe cei din temniţă să-i cercetaţi şi pe cei năpăstuiţi şi cu nedreptate osîndiţi să-i izbăviţi; şi să aveţi pace cu toţi. Prietenilor voştri să fiţi credincioşi, iar vrăjmaşilor bine să le faceţi, nerăsplătindu-le rău pentru rău.

    Către toţi să fiţi buni, blînzi, iubitori şi smeriţi; curăţia voastră cea sufletească şi trupească s-o feriţi neprihănită. Bisericilor lui Dumnezeu şi mînăstirilor bine să le faceţi, pe preoţi şi pe monahi să-i cinstiţi, că pentru aceia Dumnezeu arată milostivire la toată lumea. Iar mai ales să nu uitaţi pe cei ce rătăcesc pentru Dumnezeu în pustietăţi, prin munţi, în peşteri şi în prăpăstiile pămîntului, ci să le daţi cele de trebuinţă. Pe cei săraci să-i hrăniţi din destul, că nu vă veţi lipsi. Căci ştiţi aceasta: casa mea niciodată nu s-a lipsit de cele trebuincioase, deşi multe se puneau înaintea săracilor.

    Rugaţi-vă adeseori şi la învăţăturile săracilor luaţi aminte. Maicii voastre să-i daţi cuvenita cinste, şi s-o ascultaţi, totdeauna voia făcîndu-i, şi niciodată porunca Domnului să n-o lepădaţi; cu slugile să fiţi milostivi, iubindu-i ca pe fii; pe cei bătrîni în libertate să-i lăsaţi, dîndu-le hrană şi cele trebuincioase lor pînă la sfîrşit; precum m-aţi văzut pe mine făcînd, aşa şi voi să faceţi, căci vă veţi învrednici cinstei şi slavei sfinţilor. Şi să vă aduceţi aminte de acestea totdeauna, că degrab va trece lumea aceasta şi slava ei întru nimic va fi. Fiilor, poruncile Domnului şi ale mele să le păziţi, iar Dumnezeul păcii să fie cu voi”.

    Acestea auzindu-le Ioan şi Arcadie, au plîns şi ziceau: „Să nu ne laşi pe noi, tată, ci te roagă lui Dumnezeu ca să-ţi facă parte să mai petreci puţin cu noi; căci ştim că de-L vei ruga, ca un milostiv te ascultă Dumnezeu. Şi de foarte multă trebuinţă este nouă celor tineri viaţa aceea, ca desăvîrşit să ne povăţuieşti pe noi la lucruri bune şi singur să rînduieşti pentru viaţa noastră, precum se cade”. Iar tatăl suspinînd şi lăcrimînd, a zis: „De cînd m-a cercetat Dumnezeu cu această boală şi m-am culcat pe pat, mult m-am rugat de aceasta şi mă rog lui Dumnezeu ca pentru tinereţile voastre să-mi dea mie ca puţin să mai petrec aici, pînă ce vă voi vedea în toate desăvîrşiţi”.

    În noaptea următoare i s-a făcut lui Xenofont încredinţare, prin vis, cum că Dumnezeu îi porunceşte ca încă să mai fie în viaţa aceasta; şi a spus despre aceasta soţiei sale şi fiilor, şi toţi s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu. Apoi, a început bolnavul cu încetul a veni la sănătate, şi a zis fiilor săi: „Fiilor, mergeţi ca să vă sfîrşiţi învăţătura voastră, şi sfîrşind-o, degrabă să vă întoarceţi ca să vă însoţesc cu nunta cea legiuită”. Punîndu-i pe ei în corabie, cu toate cele de trebuinţă, i-au pornit iarăşi la Berit (Beirut).

    Plecînd ei şi vîntul suflînd uşor, deodată s-a ridicat un vînt puternic, care a produs o furtună fără de veste, apoi corăbierii, dînd drumul la pînze, se purta corabia de furtună şi se afunda cu valurile, încît toţi cei din corabie se deznădăjduiau de viaţă şi fiind în primejdie, frica morţii îi cuprinsese; şi plîngeau amîndoi fraţii, Ioan şi Arcadie, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: „Stăpîne, Preabunule, a toată făptura Ziditorule, să nu treci cu vederea făptura Ta, adu-ţi aminte de lucrurile bune ale părinţilor noştri şi pentru aceea nu ne lăsa şi nu face ca mai înainte de vreme să murim în anii cei tineri ai înfloritelor frumoase tinereţi, să nu ne înece viforul apelor, nici să ne înghită adîncul mării; adu-ţi aminte de mila Ta şi de îndurările Tale, caută din înălţimea slavei Tale sfinte şi vezi primejdia noastră, ascultă suspinul şi strigarea noastră; cu inima frîntă şi cu duh smerit ne rugăm, întinde nouă dreapta Ta cea atotputernică şi ne păzeşte din gheara morţii; nu ne da la moarte pentru numele Tău, ci fă cu noi după mila Ta şi după mulţimea milostivirii Tale. Izbăveşte-ne de înecare, spre slava Ta; pentru că nu morţii te vor lăuda, nici toţi cei ce se pogoară în iad, ci noi cei vii preamărim numele Tău cel înfricoşat.”

    Deci, văzînd corăbierii că nu încetează învăluirea cea mare, ci mai mult se ridică şi nu puteau să se izbăvească de înecare, au intrat într-o corăbioară mică, (ca şi cum ar fi vrut să ajute cu ceva corabiei ce se primejduia) care era deasupra acoperită; apoi de afundare netemîndu-se, plutea încotro o purtau valurile, aşteptînd ca undeva la mal să fie aduşi. Iar tinerii cei ce rămăseseră în corabie, Ioan şi Arcadie cu slugile lor, văzînd fuga corăbierilor şi pierderea corabiei, pentru că acum se spărgea şi se umplea de apă, se deznădăjduiau cu totul de viaţă; deci, s-au dezbrăcat de hainele de pe ei, pentru a înota mai cu înlesnire, ca nu cumva afundîndu-se, în noian să piară.

    Aşteptînd desăvîrşită despărţire şi moarte, cu umilite glasuri strigau cu tînguire către părinţii lor cei ce erau departe, acasă, ca şi cum ar fi fost acolo, zicînd: „Fii sănătos prea iubite tată, fii şi tu prea iubită maică; nu ne veţi mai vedea pe noi, nici noi pe voi, nu ne vom mai îndulci de pămînteştile bunătăţi în casă împreună cu voi”. Apoi, ziceau unul către altul: „Vai, iubite frate, vai lumina ochilor mei, cît de cu amar ne despărţim! Unde sînt acum rugăciunile părinţilor, unde este facerea lor de bine către săraci, unde sînt îndurările şi milosteniile lor cele făcute pentru monahi, au doară nici una din rugăciunile acelora nu s-a suit pentru noi la Dumnezeu? Sau suindu-se, nimic n-a putut, biruind-o mulţimea păcatelor noastre, pentru care nu sîntem vrednici a trăi.

    Vai nouă celor ce nu de mult am plîns pentru tatăl nostru, care era să moară, iar acum avem să fim pricinuitori părinţilor noştri de plînsul cel nemîngîiat şi de tînguirea cea nesfîrşită. O! tată, cel ce te-ai îngrijit cu dinadinsul de creşterea şi de cîrmuirea vieţii noastre, iată de acum nici morţi nu ne vei mai vedea pe noi. O! maică, nădăjduiai ca să vezi nunta fiilor tăi, pregătind cămară frumoasă înainte de vreme, acum nici mormîntul fiilor tăi nu vei vedea. Durere este cu adevărat părinţilor, ca să-şi vadă pe fiii lor murind şi să-i îngroape. O! dulci părinţi ai noştri, mare este durerea voastră, lipsindu-vă de fiii voştri şi nevăzînd nici moartea lor şi nici avînd înştiinţare de sfîrşitul lor. Voi nădăjduiaţi ca în bătrîneţe fericite de noi să fiţi îngropaţi, iar acum nici noi nu ne învrednicim îngropării de către voi”.

    Apoi, unul pe altul cuprinzîndu-se şi dîndu-şi cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, ziceau: „Mîntuieşte-te, frate şi mă iartă”. Iar către Dumnezeu strigînd iarăşi, ziceau: „O! Împărate şi Stăpîne a toate, ce fel de moarte ne-ai dat nouă, – din care de nu se va putea cu negrăitele judecăţile Tale, să ne izbăvim, apoi chiar murind noi să nu ne desparţi, ci un val să ne acopere pe noi amîndoi, şi un pîntece al fiarei mării să ne fie amîndurora mormînt”. Apoi, ziceau şi către slugile lor: „Mîntuiţi-vă, bunilor fraţi şi prieteni, mîntuiţi-vă şi ne iertaţi şi pe noi”.

    Deci, spărgîndu-se corabia cu totul, s-a apucat fiecare din-tr-înşii de cîte o scîndură ce s-a întîmplat şi aşa i-au dus apele osebiţi unul de altul, dar cu darul lui Dumnezeu toţi au scăpat de înecare şi de moarte, dar în diferite ţări au fost duşi; slugile de valuri s-au aruncat la uscat în Tir, Ioan la un loc ce se numea Melfitan, iar Arcadie în Tetrapirghia; şi fiecare dintr-înşii, neştiind despre izbăvirea de înecare a fratelul său, nu atîta se bucura de a sa viaţă, pe cît se întrista de moartea fratelui său.

    După ieşirea din mare, Ioan gîndea întru sine: „Unde mă voi duce acum? Mă ruşinez, fiind gol, să mă arăt înaintea oamenilor; mă voi duce într-o mînăstire, unde locuiesc monahi cucernici, şi acolo lui Dumnezeu Celui ce m-a mîntuit de moarte, voi sluji în sărăcie şi în smerenie, mai bine decît în bogăţia lumii acesteia, căci socotesc că pentru aceea nu ne-a ascultat Dumnezeu în corabie, cînd ne-am rugat către Dînsul, de vreme ce părinţii noştri voiau să ne unească în căsătorie şi să ne lase nouă bogăţii; şi atunci am fi pierit întru deşertăciunea lumii acesteia, decît în mare; deci, cele mai bune rînduindu-ne Atotvăzătorul, a trimis un vifor ca acesta asupra noastră şi precum El a voit, aşa a şi făcut; pentru că El fiind bun, ştie toate cele spre folosul nostru, iar noi nimic din cele ce au să fie nu ştim, pe cînd El toate le ştie şi face precum voieşte, pregătind fiecărui suflet mîntuire”.

    Apoi, ridicîndu-şi mîinile spre Dumnezeu, se ruga, zicînd: „Dumnezeul meu, Cel ce m-ai mîntuit din valurile mării şi din primejdia morţii, mîntuieşte şi pe robul tău Arcadie, fratele meu, izbăveşte-l de moartea cea amară, precum m-ai izbăvit şi pe mine cu mila Ta; şi de l-ai păzit viu şi la uscat l-ai scos, apoi deschide-i lui mintea ca să gîndească şi să voiască viaţa monahicească şi-l învredniceşte ca să-Ţi placă Tie; mîntuieşte şi pe tinerii care au fost cu noi, ca nici unul dintr-înşii să piară în mare, ci pentru mîntuirea tuturor să preamărească sfîntul Tău nume”. Şi iarăşi, mergînd, se ruga: „Doamne, Iisuse Hristoase, Unule născut, Cuvinte al Tatălui, caută spre rugăciunea robului Tău şi îndreptează paşii mei spre lucrarea poruncilor Tale, povăţuieşte-mă spre a Ta sfîntă voie; căci ştii, Stăpîne, că alt ajutor afară de Tine nu am în ceasul acesta”.

    Deci, mergînd destulă cale, a aflat o mînăstire şi a bătut la poartă, iar portarul deschizînd, l-a văzut pe el gol, şi dezbrăcîndu-se de haină, i-a dat să se îmbrace; apoi ducîndu-l în chilia sa, a pus pe masă pîine şi linte şi, după scularea de la masă, i-a zis lui monahul, care era portar: „De unde eşti, frate?” Iar el a răspuns: „Sînt străin şi sărac, mîntuit de înecare, pentru că pe mare, spărgîndu-se corabia şi pierind, m-am apucat de o scîndură şi mă purtam pe valuri; dar Dumnezeu cu rugăciunile voastre m-a păzit viu şi am fost scos în părţile acestea”.

    Monahul portar auzind aceasta, s-a umilit de dînsul şi a proslăvit pe Dumnezeu, care a mîntuit pe cei ce nădăjduiesc spre El. Şi a grăit către Ioan: „Unde voieşti să mergi, frate ?” Zis-a Ioan lui: „Unde va voi Dumnezeu; aş voi să fiu monah, de ar trece cu vederea păcatele mele milostivul Stăpîn şi de m-ar învrednici să iau jugul Lui cel bun”. Grăit-a lui monahul: „Cu adevărat, fiule, bunlucru doreşti şi fericit vei fi, de vei sluji Lui Dumnezeu cu toată osîrdia”. Zis-a Ioan lui: „Deci, mă rog ţie, părinte, să-mi spui, oare aş putea ca să petrec aici cu voi?” Răspuns-a monahul: „Îngăduieşte puţin, pînă ce voi spune despre tine părintelui nostru, adică egumenului, doar cumva i se va descoperi lui de la Dumnezeu despre tine, şi ceea ce îţi va porunci, aceea vei face, şi te vei mîntui”.

    Deci, mergînd portarul la egumen, i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre tînăr, iar egumenul a poruncit ca să-l aducă la sine; şi văzînd pe tînărul, a cunoscut într-însul dumnezeiasca chemare şi viaţa lui cea bună, apoi i-a zis: „Bine este cuvîntat Dumnezeul tatălui şi al maicii tale, Cel ce te-a mîntuit din mare şi te-a adus aici”. Şi învăţîndu-l pe el mult despre mîntuitoarea viaţă monahicească, l-a însemnat cu semnul Crucii, şi a poruncit ca să rămînă în mînăstire; apoi în scurtă vreme l-a tuns în chipul monahicesc cel îngeresc. Şi se nevoia fericitul Ioan cu rugăciunea, cu postul şi cu toate ostenelile mînăstireşti întru ascultări. Dar se mîhnea neîncetat pentru fratele său Arcadie, căci îl socotea mort şi afundat în mare.

    Iar Arcadie, asemenea, prin rînduiala lui Dumnezeu, păzindu-se viu, a ieşit la pămînt în Tetrapirghia şi, căzînd cu faţa la pămînt, se ruga lui Dumnezeu, zicînd:

    „Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul tatălui nostru, mulţumesc Ţie că m-ai izbăvit de învăluire şi de viscol şi m-ai scos din moarte la viaţa cea neaşteptată şi pe uscat ai pus picioarele mele. Ci precum pe mine m-ai mîntuit de înecare, Preamilostivule, astfel mîntuieşte şi pe robul tău, fratele meu Ioan, rogu-mă Ţie, păzeşte-l cu milostivirea Ta, să nu-l înece valurile şi viforul şi să nu-l înghită adîncul; auzi-mă Doamne, căci bună este mila Ta, şi mă învredniceşte a vedea faţa fratelui meu; adu-ţi aminte de faptele tatălui nostru şi să nu pogori pe Ioan în cele mai dedesubt adîncuri ale mării, nici să dai pe tînărul copil la moartea cea mai înainte de vreme şi neaşteptată; dă-mi parte ca să-l văd şi să mor”.

    Astfel grăind, a plîns mult, încît a şi slăbit de plîngere. După aceasta, sculîndu-se, a mers în satul ce se întîmplase aproape, unde, luînd de la un iubitor de Hristos, care l-a întîmpinat pe el, o haină veche, s-a acoperit, apoi cerînd puţină pîine, a mîncat şi şi-a întărit trupul cel slăbit. Apoi a mers la biserica ce era acolo, iarăşi rugîndu-se pentru fratele său cu lacrimi, după aceea, s-a culcat pe un scaun ce era lîngă biserică şi a adormit; atunci, îndată a văzut în vis pe fratele său Ioan, zicînd către dînsul: „Frate, Arcadie, de ce plîngi astfel cu amar pentru mine şi-ţi zdrobeşti inima ta? Iată, eu cu darul lui Hristos sînt viu; deci, nu fi mîhnit pentru mine!”.

    Iar Arcadie, deşteptîndu-se, şi, crezînd că vedenia cea din vis este adevărată, s-a umplut de bucurie şi mulţumea lui Dumnezeu, apoi gîndea în sine ce va face, zicînd: „Să mă duc la părinţi? Dar, nefiind fratele meu cu mine, le voi face mîhnire prin venirea mea, sau iarăşi la şcoală să mă întorc, şi sfîrşind învăţătura filosofiei să mă duc la părinţi? Însă nu-i voi înveseli, căci văzîndu-mă numai pe mine singur, cu amar se vor tîngui. Deci, ce voi face, nu ştiu; îmi aduc aminte că tatăl meu totdeauna fericea foarte mult viaţa monahicească, care este liniştită şi apropiată de Dumnezeu; mă voi duce într-o mînăstire şi mă voi face monah”.

    Astfel gîndind Arcadie în sine şi făcînd rugăciune, s-a dus la Ierusalim şi acolo, la Sfintele Locuri, unde a lucrat Domnul mîntuirea lumii, închinîndu-se, a ieşit de acolo, vrînd să intre în orice mînăstire i s-ar întîmpla în cale. Şi mergînd, a întîmpinat un monah cinstit, împodobit cu cărunteţile, cu viaţa sfîntă şi înainte-văzător, la acela alergînd, i-a căzut la picioare şi, sărutîndu-le, i-a zis: „Roagă-te pentru mine, sfinte părinte, căci de multă mîhnire şi necaz sînt plin”. Iar bătrînul i-a zis: „Fiule, să nu te mîhneşti, căci fratele tău, pentru care te întristezi, este viu ca şi tine, cum şi toţi cei ce au fost cu voi în corabie, păziţi fiind de Dumnezeu, s-au mîntuit de înecare şi în mînăstire au intrat la călugărie, iar Ioan, fratele tău, acum a primit începătura monahicească şi va veni vremea cînd cu ochii tăi îţi vei vedea fratele, pentru că rugăciunea ta este auzită”.

    Arcadie, auzind acestea de la marele bătrîn, sta uimit, mirîndu-se de proorocia sfîntului. Apoi, iarăşi căzînd la picioarele lui, zicea: „Precum nu ţi-a ascuns Dumnezeu nimic din cele pentru mine, astfel şi tu nu mă lepăda din faţa ta, rogu-mă ţie, ci, precum ştii, mîntuieşte săracul meu suflet şi mă du la rînduiala monahicească”. Bătrînul i-a zis: „Bine este cuvîntat Dumnezeu; urmează după mine, fiule”. Şi l-a dus în lavra Sfîntului Hariton, care în limba siriană se numea Suchia; acolo l-a tuns şi i-a dat chilie, în care mai înainte, unul din părinţii cei mari s-a nevoit 50 de ani.

    A petrecut Arcadie cu bătrînul acela, mai înainte-văzător, un an, povăţuindu-l în viaţa monahicească şi deprinzîndu-l la război împotriva nevăzuţilor vrăjmaşi. Iar după anul acela, s-a dus în pustie, lăsînd în chilie pe Arcadie singur, căruia i-a făgăduit că după trei ani se va vedea cu dînsul. Iar Arcadie luînd porunca de la bătrînul, fără de lenevire o săvîrşea, ziua şi noaptea slujind lui Dumnezeu.

    Trecînd doi ani după înecarea corabiei, şi Xenofont neştiind ce s-a întîmplat pe mare fiilor lui, a trimis pe una din slugile sale la Berit, să vadă pe Ioan şi pe Arcadie şi să afle toate cele despre dînşii cu încredinţare, dacă sînt sănătoşi şi dacă vor săvîrşi curînd învăţătura lor; pentru că se mirau tatăl şi mama că fiii lor de atîta vreme niciodată nu i-au înştiinţat despre ei, nici au cercetat prin scrisoare pe părinţii lor. Iar sluga mergînd în Berit şi înştiinţîndu-se că n-au venit în cetatea aceea fiii lui Xenofont, stăpînul său, gîndea în sine, zicînd: „Nu cumva sfătuindu-se s-au dus la Atena? Şi a mers la Atena spre căutarea lor, dar, neaflîndu-i nici acolo şi nici auzind de dînşii undeva, s-a întors tulburat iarăşi spre Bizanţ.

    Odihnindu-se la o gazdă în cale, a stat acolo şi un monah să se odihnească, şi întrebîndu-l pe el, spunea că merge la Ierusalim, ca să se închine la Sfintele Locuri. Iar sluga lui Xenofont privind cu dinadinsul spre monah, a început a-l cunoaşte că era unul din cei ce au mers cu fiii stăpînului în Berit, şi i-a zis: „Nu cumva eşti sluga stăpînului Xenofont, care ai mers cu Ioan şi Arcadie la Berit?” Iar monahul a răspuns: „Eu sînt cu adevărat, şi tu îmi eşti prieten, de vreme ce sîntem slugi ai aceluiaşi stăpîn”. Sluga i-a zis: „Ce ţi s-a întîmplat de te-ai îmbrăcat în chipul monahicesc şi unde sînt stăpînii noştri, Ioan şi Arcadie, spune-mi, te rog? Pentru că multă osteneală am suferit căutîndu-i şi nu i-am aflat”.

    Monahul suspinînd greu, şi ochii de lacrimi umplîndu-şi, a început a-i spune: „Să ştii cu adevărat, o! prietene, că stăpînii noştri s-au înecat în mare, ca şi toţi cei ce erau cu dînşii; iar eu, precum mi se pare, numai singur m-am mîntuit de înecare şi am voit mai bine să mă tăinuiesc în viaţa monahicească, decît să mă întorc acasă şi să aduc veste rea stăpînului nostru, stăpînei şi tuturor casnicilor; şi astfel sînt monah şi mă duc la Ierusalim, să mă închin”. Iar sluga auzind acestea, şi-a ridicat glasul şi a început a plînge cu amar şi cu jale a striga, bătîndu-se în piept şi zicînd:

    „O! amar mie, stăpînii mei, ce s-a întîmplat vouă! Ce aud de voi! Cum aţi pătimit, cît de cumplit sfîrşit v-a ajuns, cine va spune tatălui şi maicii voastre acestea, ce fel de ochi vor suferi să pri-vească lacrimile părinteşti, suspinarea maicii şi plîngerea, tînguirea şi strigarea cea mare să o audă! Vai mie, stăpînii mei cei buni! A pierit nădejdea noastră; pentru că noi nădăjduiam că, mergînd pe urma părinţilor, veţi veseli pe fraţii noştri, veţi îndestula cu facerile voastre de bine pe cei ce au trebuinţă, veţi odihni străinii, veţi milui săracii, veţi împodobi bisericile lui Dumnezeu şi veţi da mînăstirilor cele trebuincioase. Dar acum, o! vai mie, toate nădejdile acelea sînt nimic şi nu ştiu ce voi face: De mă voi întoarce la stăpînul meu, nu voi îndrăzni să-i spun o veste atît de tristă, căci cînd voi spune tatălui şi maicii că fiii lor s-au înecat în mare, oare auzind acestea, nu vor cădea îndată morţi, slăbind de durerea inimii? Deci, nu mă voi mai întoarce, ca nu prin o veste rea ca aceasta, adusă de mine, să moară mai înainte de vreme şi să fiu stăpînului şi stăpînei pricinuitor de moarte”.

    Aşa plîngînd sluga aceea şi nevrînd să se întoarcă la Xeno-font, oamenii care se întîmplaseră acolo, străini şi locuitori, l-au rugat să înceteze din plîns; apoi l-au sfătuit să se întoarcă la stăpîn şi să-i spună; ca nu cumva să te blesteme dacă nu vei spune, şi vei pieri fără veste, şi atunci nu va fi ţie mîntuire. Ascultînd sluga sfatul lor, s-a întors în Bizanţ, şi intrînd în casa stăpînului său, şedea uitîndu-se în jos, întristat la faţă; şi fiind tulburat, tăcea.

    Doamna Maria, auzind că s-a întors sluga lor care fusese trimisă la fii, degrab l-a chemat la dînsa şi l-a întrebat: „Cum se află fiii noştri?” Sluga răspunse: „Sînt sănătoşi”. Grăit-a stăpîna: „Unde sînt scrisorile de la dînşii?” Sluga răspunse: „Le-am pierdut pe drum”. Atunci inima ei a început a se tulbura şi a zis către slugă: „Te jur pe frica lui Dumnezeu, să-mi spui adevărul, pentru că mi s-a tulburat foarte mult sufletul şi a slăbit tăria mea”. Iar el ridicîndu-şi glasul, plîngea cu amar şi a început a spune adevărul: „Vai mie, stăpîna mea, amîndoi luminătorii noştri au pierit în mare; pentru că s-a spart corabia şi toţi s-au înecat”. Stăpîna, auzind acestea, s-a arătat mai presus de fire, nădăjduind spre Dumnezeu cu tărie; pentru că în loc să cadă îndată la pămînt de jale şi să se tînguiască cumplit, tăcînd puţin, a zis cu mirare: Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce a rînduit ca acestea să fie aşa; precum I-a plăcut, aşa a şi făcut; fie numele Domnului binecuvîntat de acum şi pînă-n veac. Iar către sluga ce venise a zis: „Să taci, să nu spui nimănui de aceasta, pentru că Domnul a dat, Domnul a şi luat, El ştie cele ce ne sînt de folos”.

    Apoi, trecînd trei ceasuri şi fiind acum spre seară, a venit Xenofont de la palatele împărăteşti, cu slavă mare, mergînd şi urmînd mulţi înaintea lui, apoi intrînd în casă şi eliberînd pe oamenii care veniseră cu dînsul, a stat să mănînce pîine, căci mînca numai o dată pe zi şi aceea spre seară.

    Pe cînd stătea el la masă, Maria, soţia lui, a zis către dînsul: „Stăpîne, ştii că a venit sluga de la Berit?” Xenofont a răspuns: „Bine este cuvîntat Dumnezeu”. Apoi a zis: „Unde este sluga care a venit?” Grăit-a soţia: „Este obosit şi se odihneşte”. Xenofont zise: „Mi-a adus scrisoare de la copii?” Ea a răspuns: „Lasă acum, stăpîne, să mîncăm bucate, iar dimineaţa vei vedea scrisoarea; căci are să ne spună şi din gură multe de la dînşii”. Iar Xenofont a zis către dînsa: „Să mi se aducă îndată scrisoarea ca s-o citesc, să aflu dacă fiii noştri sînt sănătoşi, iar cele ce are sluga să grăiască din gură, să le spună dimineaţă”.

    Dar doamna Maria, neputînd să-şi ţie jalea inimii, s-a umplut cu totul de lacrimi, nu putea de plîns să răspundă nimic. Xenofont văzînd-o plîngînd aşa, s-a mirat şi a întrebat-o: „Ce este aceasta, Marie, doamna mea, de ce plîngi aşa? Au doară bolesc fiii noştri?” Iar ea abia a răspuns, zicînd: „Mai bine ar fi fost dacă ar fi bolit, dar iubiţii noştri fii au pierit în mare”. Xenofont suspinînd şi lăcrimînd, a zis: „Fie binecuvîntat numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, în veci. Amin; nu te mîhni soţia mea, căci cred că nu va lăsa să piară cu totul fiii noştri, şi nădăjduiesc că milostiva Lui purtare de grijă nu va voi să mîhnească cărunteţile; că nici eu n-am îndrăznit vreodată să mîhnesc bunătatea Lui; să ne rugăm toată noaptea aceasta de milostivirea Lui şi să nădăjduim că Dumnezeu ne va descoperi pe fiii noştri de sînt vii sau nu”.

    Sculîndu-se îndată, s-au închis în casa lor de rugăciune şi toată noaptea aceea au petrecut-o cu multe lacrimi şi cu credinţă neîndoită, rugîndu-se lui Dumnezeu. Dar începînd a se lumina de ziuă, s-au culcat să se odihnească, fiecare deosebit pe aşternuturi aspre de păr, apoi li s-a arătat la amîndoi o vedenie în vis: li se părea că văd pe amîndoi fiii lor stînd înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, în mare slavă: Ioan avea un scaun pregătit, sceptru şi cunună împărătească cu mărgăritare de mare preţ şi împodobită cu pietre scumpe; iar cununa lui Arcadie era de stele, avînd o cruce în dreapta şi un pat luminat aşternut spre odihnă.

    Deşteptîndu-se ei din somn, au spus unul altuia vedenia, şi înţelegînd că fiii lor sînt între cei vii şi acoperiţi de mila lui Dumnezeu, s-au mîngîiat foarte; şi a zis Xenofont către soţia sa: „Doamnă Marie, socotesc că la Ierusalim sînt fiii noştri, deci, să mergem acolo şi să ne închinăm la Sfintele Locuri, poate cumva vom afla şi pe fiii noştri”.

    Aşa sfătuindu-se dînşii, Xenofont şi Maria s-au gătit de drum; şi poruncind rînduitorilor casei toate cele pentru casă şi pentru averi şi făcînd multe milostenii, au luat cu dînşii aur destul, pe cît le era de trebuinţă şi pe cît putea să le fie destul, pentru împărţirea milosteniilor şi spre facerea de bine la Sfintele Locuri; apoi au luat drumul spre Ierusalim. Ajungînd ei acolo, au înconjurat Sfintele Locuri, rugîndu-se şi făcînd milostenii, apoi au început a înconjura toate mînăstirile dimprejurul Ierusalimului, căutîndu-şi fiii, dar nu i-au aflat nicăieri.

    Deci, s-au întîmplat lor undeva în cale, de au întîmpinat pe unul din slugile lor, care fusese în corabie cu fiii lor, fiind acum monah; cuprinzîndu-l, l-au sărutat şi căzînd, i s-au închinat, asemenea şi monahul acela căzînd înaintea lor, li s-a închinat şi zicea: „Mă rog pentru Domnul nu vă plecaţi mie, că nu se cuvine, fiindu-mi mie stăpîni, ca să vă plecaţi slugii voastre”. Şi Xenofont i-a zis: „Cinstim şi ne închinăm chipului celui sfînt monahicesc, iar tu de aceasta să nu te mîhneşti; ci te rugăm să ne spui unde sînt fiii noştri, spune-ne pentru Domnul, spune”. Iar monahul lăcrimînd, a zis: „Spărgîndu-se pe mare corabia, fiecare din noi apucînd cîte o scîndură am înotat cum puteam prin vifor, purtîndu-ne în multe părţi; şi nu ştiu după aceea de a scăpat cineva de la înecare, sau nu, ci numai eu cred că am fost scos la uscat în părţile Tirului”.

    Acestea auzindu-le Xenofont şi Maria, au eliberat pe monah în drumul său, dîndu-i milostenie, ca să se roage pentru dînşii şi pentru fiii lor. Apoi s-au dus în părţile Iordanului, vrînd să se roage acolo şi să împartă aurul ce rămăsese. Deci, mergînd pe drumul care era înaintea lor, după rînduiala lui Dumnezeu, au întîmpinat pe sfîntul bătrîn mai înainte-văzător, care l-a îmbrăcat pe Arcadie, fiul lor, în chipul monahicesc; şi căzînd la piciorele sfîntului părinte, cereau rugăciuni la Dumnezeu pentru dînsul. Şi i se descoperise de la Dumnezeu acelui sfînt bătrîn toate cele despre dînşii; apoi făcînd rugăciuni, a zis către dînşii: „Cine a adus pe Xenofont şi pe Maria? Nimeni, numai dragostea cea către fii, dar nu vă mîhniţi, pentru că sînt vii fiii voştri; şi Dumnezeu v-a descoperit vouă în vis slava cea pregătită lor în cer; deci, mergeţi lucrătorii viei Domnului unde vă duceţi acum, săvîrşind acolo rugăciunea voastră, cînd vă veţi întoarce în sfînta cetate, veţi vedea pe fiii voştri”. Acestea zicînd, s-au despărţit; Xenofont cu Maria s-au dus la Iordan, iar mai înainte-văzătorul bătrîn a mers la sfînta cetate şi în biserica Învierii lui Hristos a stat aproape de Golgota şi se odihnea.

    Şezînd acolo sfîntul bătrîn, iată că tînărul monah Ioan, fiul lui Xenofont, de la Mînăstirea Melfitanului, a venit la Ierusalim pentru închinăciune şi, văzînd pe sfîntul bătrîn, i s-a închinat pînă la pămînt. Iar bătrînul cu dragoste primindu-l şi binecuvîntîndu-l, i-a zis: „Unde ai fost pînă acum, fiule Ioan, că iată tatăl tău şi maica te caută şi tu ai venit căutînd pe fratele tău”. Iar Ioan se mira, că toate le ştia acel bătrîn şi, cunoscîndu-l că este mai înainte-văzător, a căzut la picioarele lui şi i-a zis: „Rogu-mă ţie, părinte, spune-mi pentru Domnul, unde este fratele meu, că foarte mult slăbeşte sufletul meu, dorind ca să-l văd şi foarte mult m-am nevoit, rugîndu-mă lui Dumnezeu, ca să-mi spună despre dînsul, de este viu sau nu, şi n-a binevoit Domnul să-mi descopere pînă acum, fără numai prin tine, voi afla, o! sfinte părinte”.

    Răspuns-a lui bătrînul: „Şezi lîngă mine şi vei vedea degrabă pe fratele tău”. Şezînd ei puţin, iată celălalt monah tînăr Arcadie a venit, obosit cu trupul, uscat la faţă şi ochii lui abia se puteau vedea, de postul cel nemăsurat şi de înfrînare. Apoi, închinîndu-se la Sfintele Locuri, a văzut pe bătrînul său şezînd şi degrabă alergînd, a căzut la piciorele lui, zicînd: „O! părinte, ai părăsit holda ta, iată acum al treilea an de cînd n-ai cercetat-o şi mulţi spini şi pălămidă au crescut fără tine, şi ai să te osteneşti puţin, pînă ce o vei curăţi pe ea”.

    Bătrînul i-a zis: „Să ştii, fiule, că am cercetat-o din zi în zi, şi cred în Domnul, că nici spini nu are, nici pălămidă, ci grîu copt, vrednic de masa Împăratului împăraţilor; dar şezi lîngă mine”. Deci, a şezut Arcadie; iar bătrînul tăcînd puţin, a zis către Ioan: „Din ce loc eşti, frate?” Iar Ioan a zis: „Eu, părinte, sînt om sărac şi străin, numai cu dorirea inimii mele, cerînd mila Domnului şi a sfintelor tale rugăciuni”. Iar bătrînul i-a zis lui: „Adevărat, aşa este; dar să-mi spui neamul tău, cetatea moştenirii tale şi viaţa ta, ca să se preamărească numele Domnului”. Şi a început Ioan să spună toate pe rînd: că este de neam din Constantinopol, fiu al unui boier, şi a avut un frate, Arcadie, cu care era trimis la învăţătură; pe mare făcîndu-se furtună, s-a spart corabia şi toţi s-au înecat, afară de el”.

    Arcadie, ascultînd pînă aici povestirea lui, şi cu dinadinsul căutînd la el, a cunoscut pe fratele său; şi din fireasca dragoste, neputînd suferi mai mult povestirea aceea, ce i spunea, a strigat zicînd: „Cu adevărat, părinte, acesta este Ioan, fratele meu”. Grăit-a bătrînul: „Ştiu şi eu, dar am tăcut, ca singuri să vă cunoaşteţi”. Atunci au căzut unul la altul pe grumaji, apoi, cuprinzîndu-se cu bucurie şi cu lacrimi, s-au sărutat. Şi sculîndu-se, au preamărit pe Dumnezeu, cel ce i-a învrednicit a se vedea vii unul pe altul, fiind în sfîntul chip monahicesc şi într-o viaţă bună ca aceea, după Dumnezeu.

    După două zile, au venit Xenofont şi Maria de la Iordan, apoi rugîndu-se la Golgota şi închinîndu-se purtătorului de viaţă Mormînt al Domnului nostru, mult aur au dăruit la acel sfînt loc, pentru slava lui Dumnezeu. Văzînd acolo şi pe sfîntul bătrîn, mai înainte-văzător, l-au cunoscut pe dînsul, şi la picioarele lui căzînd, cereau binecuvîntare, iar după rugăciune au zis către bătrîn: „Pentru Domnul, părinte, împlineşte-ţi făgăduinţa ta şi ne arată pe fiii noştri”.

    Atunci stăteau lîngă bătrîn amîndoi fiii lor, Ioan şi Arcadie, dar le poruncise bătrînul să nu grăiască nimic mai înainte, nici în faţă să nu caute, ci în jos, ca să nu fie cunoscuţi. Însă fiii cunoşteau pe părinţii lor, bucurîndu-se cu inima, dar părinţii pe fii nu puteau să-i cunoască, pe de o parte că erau în rînduială monahicească, iar pe de alta, că se veştejise frumuseţea feţei lor, de înfrînarea cea mare. Şi a grăit sfîntul bătrîn către Xenofont şi Maria: „Mergînd la gazda voastră, să ne puneţi la masă, ca venind cu ucenicii mei, să primim hrană împreună cu voi şi după aceea vă voi spune despre fiii voştri unde sînt”.

    Bucurîndu-se foarte mult părinţii, căci le-a făgăduit sfîntul părinte că le va arăta pe fiii lor, au mers degrab şi au gătit masă bună. Deci, a zis bătrînul către ucenici: „Să mergeţi unde găzduiesc părinţii voştri şi să vă ţineţi, să nu grăiţi nimic, pînă ce nu voi porunci eu”. Deci, i-au zis lui amîndoi fraţii: „Precum porunceşti, părinte, aşa să fie”. Iar bătrînul le-a zis iarăşi: „Să ne împărtăşim de ospăţ şi la vorbă să stăm cu dînşii, că nu va fi spre vătămarea mîntuirii voastre, ci spre folos; credeţi-mă pe mine că orice fel de osteneală veţi suferi pentru fapta bună, la măsura tatălui vostru şi a maicii nu veţi ajunge”.

    Mergînd în casa lui Xenofont, au şezut şi din masa cea pusă înainte mîncau împreună, vorbind cuvinte folositoare. Deci, ziceau fericitul Xenofont şi Maria către bătrînul: „Sfinte părinte, cum vieţuiesc copiii noştri?” Iar bătrînul a răspuns: „Bine se odihnesc, pentru mîntuirea lor”. Iar părinţii au răspuns: „Dumnezeu, cel ce rînduieşte mîntuirea tuturor, să le dea şi lor ca să fie adevăraţi lucrători ai viei lui Hristos”. Şi iarăşi Xenofont a zis către acel bătrîn: „O! părinte, cît de buni sînt aceşti ucenici ai tăi! O! de ar fi şi copiii noştri ca aceştia; căci foarte mult au iubit sufletele noastre pe aceşti monahi tineri, că de cînd i-am văzut, s-a veselit inima noastră, ca şi cum am vedea pe fiii noştri”.

    Deci, a grăit bătrînul către Arcadie: „Fiule, să ne spui unde te-ai născut, cum ai trăit, şi de unde ai venit în locurile acestea?” Iar Arcadie a început a spune, zicînd: „Eu, părinte, şi acest frate al meu sîntem de neam din Bizanţ, fii ai unui boier din cei mai de frunte din palatul împărătesc; sîntem crescuţi în dreapta credinţă şi ne-au trimis părinţii la Berit, ca să învăţăm elineasca înţelepciune, dar plutind noi, s-a spart corabia de învăluire şi de vifor, şi fiecare dintre noi, apucînd cîte o scîndură din corabia ce s-a sfărîmat, am plutit unde ne ducea repeziciunea valurilor; dar cu dumnezeiasca milostivire, ne-am păzit vii şi la uscat ne-a aruncat marea”. Apoi, el încă grăind aceasta, cunoscură părinţii că aceştia sînt fiii lor şi îndată strigară: „Aceştia sînt fiii noştri, aceştia sînt rodul pîntecelui nostru, aceştia sînt luminătorii ochilor noştri”. Şi căzînd pe grumajii lor, îi sărutau cu dragoste şi plîngeau de bucurie; atunci au lăcrimat şi toţi sculîndu-se, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu, mărind purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu pentru dînşii.

    Apoi, Xenofont cu soţia sa au rugat pe sfîntul bătrîn ca să-i tundă în rînduiala monahicească. Deci, părintele cel mai înainte-văzător a tuns pe Xenofont şi pe Maria cu mîna sa şi i-a învăţat rînduiala monahicească. Apoi le-a poruncit bătrînul, ca nu împreună, ci fiecare deosebit să petreacă; şi după puţină vreme, s-au despărţit toţi, doamna Maria a fost dată într-o mînăstire de fecioare, Ioan şi Arcadie, sărutînd pe părinţii lor, s-au dus cu bătrînul în pustie, iar Xenofont, trimiţînd oameni în Bizanţ, a vîndut casa şi toate averile şi le-a împărţit la cei ce aveau trebuinţă, iar pe robi i-a eliberat. Apoi în pustie aflînd o chilie, se liniştea.

    Toţi au plăcut lui Dumnezeu desăvîrşit şi de mari daruri s-au învrednicit de la El; Ioan şi Arcadie au strălucit între vieţuitorii pustiei ca nişte luminători şi vieţuind ani destui, mai înainte şi-au văzut sfîrşitul lor şi către Domnul au trecut. Cuvioasa Maria a făcut multe minuni: orbi a luminat, diavoli a izgonit şi prin fericit sfîrşit a trecut de la cele pămînteşti la cele cereşti; iar Cuviosul Xenofont, aşijderea a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al mai înaintei vederi, şi proorocind înainte, spunea cele ce vor să fie, şi de mari taine era văzător; după aceea, a trecut să vadă cele ce ochiul nu le-a văzut şi să se sature cu vederea de faţa lui Dumnezeu.

    Astfel Cuviosul Xenofont, fericita Maria şi sfinţii lor fii, Ioan şi Arcadie, cei ce cu osîrdie au iubit pe Dumnezeu, bine au slujit Domnului prin viaţă dreaptă şi de Dumnezeu plăcută, şi în ceata sfinţilor sînt număraţi de preasfîntul Stăpîn Hristos, Mîntuitorul nostru, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, în veci. Amin.

    Pe Sfîntul Ioan, fiul lui Xenofont şi al Mariei, fratele lui Arcadie, unii îl socotesc că este Ioan Scărarul, precum în cartea aceluia la început se vede, pentru că cel ce tîlcuieşte viaţa Sfîntului Ioan Scărarul, scrisă de Daniil monahul din Rait, zice despre dînsul aşa: „Aici naşterea şi cetatea sfîntului o acopere scriitorul”. Iar unii zic că el este fiul lui Xenofont şi că fratele lui este Gheorghe Arselaitul, care s-a numit din naştere Arcadie; însă acesta nu şi-a schimbat numele, pentru că se numea Ioan Xenofont era în Constantinopol.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s